Și totuși e bine

Luna Mai e o lună de întrebări.

N-a fost așa niciodată până acum pentru că nu simt că se schimbă foarte mare lucru de la an la an doar pentru că pe 25 e ziua mea. Probabil însemna ceva când aveam câțiva ani și nu știam mai bine, dar până de curând consideram evenimentul un fel de moment arbitrar pentru marcat trecerea timpului.

Anul ăsta în schimb mi-am dat seama că vreau s-o petrec alături de niște oameni care-mi sunt dragi și pe care nu-i văd atât de mult pe cât mi-aș dori, chiar dacă stăm toți în același oraș. Se știu ei cine sunt. Câteva săptămâni am stat doar eu cu gândul „ce-ar fi dacă…” până când n-am mai putut să-l țin și am zis să fac ceva în privința asta și m-am pus pe invitat lume, făcut rezervare la un restaurant, căutat tort. De unde am evitat să iau inițiativa până acum, mă bucur că am făcut-o. Și se simte bine.

Mă întreb când s-a produs schimbarea asta (cum ar zice Marius „într-un om mai bun”) și cauza principală sunt sigură că e faptul că s-a mutat cu mine în Londra. Multă vreme am operat de una singură și mă obișnuisem să fiu singură atât de mult încât mi-a fost greu să accept că brusc în viața mea e cineva căruia îi pasă de mine și care vrea să-mi fie bine (chiar dacă mă împinge din pat). Mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu ideea pentru că mereu am încercat să ofer asta, dar nu mereu mi s-a oferit înapoi și eram „copilul sălbatic” suspicios de motivele din spatele unor gesturi. Acum m-am obișnuit, m-am relaxat și se simte bine.

Un alt moment care acum îmi dau seama că a fost major a fost când a apărut Bogdana în birou. A început să lucreze în Poke anul trecut dar momentul mai precis pe care mi-l aduc aminte a fost pe 24 februarie în genul de interacțiune pe care eu sigur o s-o țin minte. Spre sfârșitul zilei mă gândeam la mama mea și la faptul că fix atunci se împlineau șapte ani de când a murit de cancer pancreatic.

Pierdută oarecum în meta gândul despre gând, a fost prima oară când am recunoscut cuiva că nu există nimic care să marcheze ocazia sau să-mi aducă aminte de ea, și e foarte probabil că dacă n-aș fi eu nimeni altcineva nu și-ar aduce aminte sau face ceva. Nu mă așteptam la un răspuns și cumva nici nu plănuiam să spun ce-mi trece prin cap dar mi-am dat seama în acel moment că am zis o chestie atât de personală încât m-am întrebat vreo câteva zile după cum de am reușit.

Sugestia primită a fost pe cât de neașteptată, pe atât de evidentă la momentul respectiv. A rămas cu mine miezul ideii: ritualurile și poveștile pe care ni le spunem în viață pentru senzația de confort și stabilitate e importantă. Eu având ceea ce Marius numește mai în glumă sau mai în serios „minte de inginer” nu pot să îmi spun povești sau să iau poveștile altora de-a gata și să cred în ele, dar ideea de a crea un fel de ritual de marcat ocazia care să fie ce vreau eu și cu care să mă simt bine a fost o chestie pe care am putut s-o adopt ușor. Și se simte bine.

Conceptul ăsta de a mă simți bine e nou pentru mine iar firul care leagă toate poveștile astea de la venirea lui Marius și până la ziua mea a fost fisa care a picat foarte târziu: timp de prea multă vreme mi-a fost greu să am încredere în oameni. Cred că pot să număr pe degete numărul ocaziilor în care am putut să mă relaxez în prezența cuiva. Faptul că acum pot să fac asta și la serviciu și acasă în același timp și nu mai sunt eu de una singură luptându-mă zilnic cu morile de vânt. E bine să poți să ai încredere în cineva. Și e atât de bine încât ce-am scris aici e probabil cel mai personal lucru de câțiva ani buni de zile!

 

4 thoughts on “Și totuși e bine”

  1. Cel mai important lucru in viata, este sa te simti bine…. bamii, averea, etc., conteaza mai putin!

  2. Asa este, cel mai important lucru in viata este sa te simti bine, si cand zic asta nu ma refer la placerile alea care dureaza putin ci la cele care dureaza o vesnicie. Cum spuneai, rast, banii, averea conteaza mai putin.

Comments are closed.