Ce să faci când nu știi ce îți place să faci

Când m-au pus să vorbesc unei camere pline de juniori din industrie nu știam exact ce aș putea să le spun ca să îi ajut. Cred că ce ne unea (oarecum) e  faptul că eu sunt mai aproape de vârsta lor decât ceilalți din industrie în medie.

Pe larg, le-am vorbit despre ce să te faci atunci când toată lumea îți spune să îți urmezi visul sau visele și tu habar n-ai care e visul tău sau nu ai reușit să articulezi mai bine ce îți place. Cum se zice… „When I was growing up I said I wanted to be somebody. I knew I should have been more specific.”

În Amsterdam am citit două chestii care consolidează argumentul, chestiie pe care mi-am dat seama că le am în comun cu ambele autoare dar mulți le uită sau nu le aud niciodată:

  • De la Marius am primit Lean In de Sheryl Sandberg. Merită citită, și dacă e ca lumea să rămână cu ceva, să rămână cu ideea că e mai bine să privești cariera ca un fel de cățărătoare/instalație de cățărat/JUNGLE GYM, nu ca pe o scară. Ideea e că există multe dimensiuni pe orizontală (cum ar veni) în care te poți extinde, nu doar o singură direcție și cu asta basta.
  • În Financial Times, Lucy Kellaway a scris un articol despre ceva sondaj în rândul adolescenților din Marea Britanie, cum că nu știu ce vor, sau vor slujbe pentru care nu există joburi, plus sunt interesați de slujbe care o să îi deprime. Mai important însă e faptul că îndemnul de a-ți urma visele e învechit și nu se mai pretează la cerințele lumii în care trăim (“I’m still puzzling over my dream job”).

Cine vrea o poză ca să ilustreze o carte și un articol, iată:

Cine are de mult senzația că așa e – nu ești singur sau singură.

Am avut multe interviuri când am plecat din JWT. Multe pentru că aveam senzația că îmi plac unele locuri, dar experiența la fața locului m-a convins că nu e de mine. Mereu mi s-a părut cretină întrebarea „unde te vezi în X ani de zile?”. Răspunsul care contează nu e de fapt visul tău sau ambiția ta, ci răspunsul care indică celui care conduce interviul că ai învățat anumite reguli,  mult mai importante pentru companie decât ambiția ta personală, anume că știi cum să te îmbraci, știi cum să îți încrucișezi brațele, picioarele, cum să stai drept în scaun și cum să răspunzi la întrebări fără să spui mai nimic de fapt.

Companiile sunt culturi formate din reguli, convenții de limbaj plus alte lucruri, iar mulți oameni vor de fapt să spună ceea ce gândesc dar le reformulează prin prisma regulilor aferente: cred că mă descurc la asta, mă plictisesc în jobul actual, cred că pot să tolerez cerințele pe care le aveți, sună mișto, mi-e prea lene să fac altceva, poate am noroc și mă angajează cineva, am urgentă nevoie de un job, am urgentă nevoie de bani, nu sunteți la fel de nașpa ca ceilalți la care m-am uitat, ș.a.m.d.

La final de interviu nimeni nu întreabă „dar dumneavoastră unde vă vedeți în 5 ani?” ca să vadă ce zice persoana care intervievează. Cine se trezește într-un job în care managerul vrea să îi facă un plan pe cinci ani sau mai rău, vrea să îți completezi singur planul – fugiți sau faceți cât mai puțin posibil. Negociați – 12 luni? 18 luni? Pe internet, acum 5 ani a devenit „acum secole!” (ca blogul ăsta, de prin 2003 sau 2004, cine mai știe – preistorie). Peste cinci ani tot secole o să fie, și oamenii ăștia vor să știe tot?

Așa că citiți, în special Lucy Kellaway că e mai scurt decât o carte întreagă. E același sfat pe care mi l-a dat și tata cu mult înainte să termin școala (ideea în familie fiind că nicio corporație n-o să îți ridice statuie) – nu te grăbi:

Teenagers have 50 to 60 years’ work ahead of them, and the best way to survive that is to do lots of different things. Which means they can afford to get it wrong a few times before finding something that suits them. 

It’s not only pointless asking them, it’s damaging. The question assumes that the right career is waiting to be found just as Mr Right is. In fact, the process should be much more trial-and-error than follow-your-dream, especially as a teen dream is likely to turn out a dog.

Adică hohooo, încă 50-60 de ani înainte și vestea proastă e că trăim din ce în ce mai mult. Înseamnă că peste câțiva ani, fie că ne place sau nu, o să crească vârsta de pensionare și probabil însemnarea asta o să pară S.F.

Ce să te faci când nu știi ce vrei să faci? Fă cât mai multe, că ai destul timp să descoperi la un moment dat ce îți place atât de mult încât ai fi dispus să lucrezi pe gratis.

One thought on “Ce să faci când nu știi ce îți place să faci”

  1. Bun post.

    Pe mine când mă mai întreabă câte unii cum își găsesc pasiunea, le spun că într-un fel e ca fericirea, ceva care nu poți pune degetul și care nu este un scop de sine stătător, ci e ceva care vine în timp ce ești ocupat să faci alte lucruri.

    Nu prea ai cum să îți propui “azi o să mă ocup cu a fi fericit” 🙂 Fericirea este doar un efect secundar al lucrurilor pe care le faci concret.

Comments are closed.