Cum sa te explici pe tine insuti

Cum orice blog ‘nou’ incepe cu o poveste, hai treaca de la mine.

Stii ca ai prea multe pe cap cand incepi sa iti faci griji pentru nimicuri. Cand incerci sa te gandesti la prea multe lucruri deodata si nu reusesti sa te exprimi. Nu neaparat pentru ca esti timid, ci dimpotriva, pentru ca ai prea multe de zis, pentru ca mintea ta e undeva departe de tot si lucrurile la care te gandesti nu mai au nicio legatura cu subiectul discutiei.

Acum vreo trei, aproape patru ani de zile ne-am cunoscut. Erau momente in care ma simteam foarte aiurea, aveam senzatia ca sunt singura care isi face probleme. Stiam ca o sa se intample ceva dar nu eram sigura cum exact. Cum am ajuns de la ‘nu vreau sa ies cu nimeni‘ la o relatie de trei ani de zile, cum am trecut prin procesul anevoios de ‘fa cunostiinta cu parintii‘ si de seri in oras, de excursii la munte, de iesit cu prietenii, de trecut prin stresul examenelor (el intai) si al momentelor de tensiune.

E interesant de observat cum a calca stramb poate fi vazut in foarte multe feluri. Doi oameni se cunosc, se plac, incep sa iasa impreuna, fac sacrificii, compromisuri si multe altele dar intotdeauna exista ceva ce nu iti va fi pe plac. Cand persoana de langa tine nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte. O chestie greu de exprimat in cuvinte, dar simti ca nu e la fel, nu neaparat pentru ca dragostea dureaza (doar) trei ani dar pentru ca iti doresti sa schimbi ceva in ceea ce priveste propria persoana dar nu poti. Vrei sa fii altfel, sa faci ceva ce stii ca lui nu-i place, ceva cu care nu ar fi niciodata de acord. Cand gusturile tale nu mai sunt acceptate ci respinse din start. Si te intristeaza faptul ca desi vrei sa faci ceva sa mearga, pur si simplu nu mai merge pentr ca ar trebui, ci doar din inertie. Traieste si respira langa tine, te iubeste la fel ca in prima zi dar tu nu simti acelasi lucru. E ca atunci cand esti mic si nu mai vrei jucaria pe care ti-ai dorit-o atat de mult – daca ai pe cineva care sa iti aduca aminte cat de multe sacrificii au fost facute ca tu sa poti sa o ai, o s-o pastrezi cu un sentiment de vina. Tot vrei o jucarie noua dar nu ai voie.

Cand se iveste ocazia, pare un lucru la indemana – nimeni nu trebuie sa afle, nu trebuie sa dureze, e ca si cum ai lua de mana un strain fara a-l intreba cum il cheama urmand ca a doua zi sa nu mai conteze cine e sau ce s-a intamplat. Frica survine atunci cand iti pui problema ‘cum ar fi daca…’. Cum ar fi daca lucrurile devin serioase? Ca in cazurile alea, chiar daca 99% sunt un esec, daca sunt eu in ala 1%? Evident ca nu sunt dar creierul meu nu-mi spune asta atunci, desi asta gandeste. Un fim, un ceai, aceeasi frica vesnica, o ciocolata ca masa de seara, o camera de hotel, aeroportul Otopeni, nimic iesit din comun. Urmeaza tirada de intrebari – vreau sa devina un lucru serios? Are rost sa dai vrabia din mana pe cioara de pe gard? Dar daca nu e o cioara? De ce o persoana pe care abia ai cunoscut-o te cunoaste mai bine decat te cunosti tu insuti, de ce ii e asa de usor sa iti citeasca gandurile si de ce imi e mie asa de usor sa fac acelasi lucru? O minciuna duce la alta, inca una, inca una si tot asa. Seriozitatea lucrurilor devine o problema – o fi timpul unui ultimatum? Are rost? Ar functiona vreodata asa ceva?

Fara prea multe detalii, pur si simplu rupi legatura. Pentru ca te sperie gandul, pentru ca nu vrei sa fii responsabil de consecinte, pentru ca iti dai seama ca nu e in regula ce se intampla. Pentru ca intri in magazine si ai senzatia ca toata lumea stie si in cosmarurile tale cele mai urate esti undeva gol in mijlocul unei multimi si toata lumea se uita la tine, dezaprobator. Iti doresti sa fi continuat dar stii ca nu se poate. Si totusi, vrei asta in continuare, cu incapatanare. Ceva iti spune in mod bolnavicios ca ar putea fi ceva, chiar si fortat. Iti recunosti vina, tot ce ai facut, urmeaza momente de tacere dureroasa, de intelegere, de cine stie ce. De ce nimic din ce faci nu poate sa-l convinga ca nu meriti de fapt toata atentia pe care ti-o ofera? Ca oricum imi doresc ceva ce nu exista, nu s-a inventat si oricum nu pot avea. Nu pot sa gasesc nicio scuza pentru ce am facut – de fapt gasesc dar e valabila numai pentru mine, in mintea mea si nimeni nu o poate intelege. Eu am vrut asta, n-aveai cum sa ma convingi de contrariu oricum si n-ar fi avut rost sa incerci. Nu are logica pentru o persoana normala dar nici eu nu gandesc ca o persoana normala. Intr-o lume ca in filme, ai iesit de pe platourile de filmare pentru Pulp Fiction, cu o privire ucigasa, ruj rosu pe fata, o tigara in mana si nu te poti opri din fumat. „I’m living in cloud cuckoo land and this just feels like spinning plates

Fara sa-mi dau seama, in momentul urmator imi trece prin cap o imagine de genul Oprah cu mine in rolul principal:

Si zi-mi, cum de nu ai planuri de viitor?
Ahhh, as zice eu in timp ce fumez o tigara si fac un gest cu mana dreapta, planuri de viitor? Viitorul nu ma sperie, incerc sa nu ma gandesc prea mult la el

Desi cuvintele imi ies pe gura inainte sa le gandesc de fapt, timp de zece secunde contemplez la ceea ce tocmai am zis. Ia stai o clipa, de fapt ma gandesc foarte mult la viitor. Ingrijorator de mult. De ce nu stiu. Ma sperie, imi doresc multe lucruri dar mi-e frica de responsabilitati. Nu-mi doresc sa fie usor, mi se urca la cap dar nu vreau sa fiu responsabila pentru ce simt altii si ce gandesc.

Alte momente de tensiune, de nervi, de incertitudini, de pregatiri de plecare, de ‘ce ne facem’, ‘ce se va intampla?’, stau si ma intreb cat o sa mai continue? Cat ar mai trebui sa continue de fapt? Ce o sa se faca fara mine? E bine sa continuam? Care e urmatorul pas? Chiar daca decid ca nu vreau sa mai continue tot o sa ma gandesc la el in continuare – nu e ca si cum apas pe un buton si gata, s-a sters totul. Chiar daca nu vreau sa ma gandesc la el tot ma gandesc la el, singura modalitate e cea evidenta, sa am atat de multe de facut incat sa n-am timp sa gandesc. De fiecare data cand fac asta, simt cum gandurile mi se incetoseaza mai ceva ca fumul de tigara sau cea mai groasa ceata din cate a vazut Kensington Gardens. Oare i-ar fi mai bine fara mine? I-ar fi la fel? Mai rau? Mai am lapte acasa in frigider?

 

Originally uploaded by Martin-James

Urmeaza un gol ce nu poate fi descris, o perioada in care chiar nu am avut timp sa ma gandesc la alte lucruri. Am plecat cu o strangere de inima, cu gandul ca mama mi-a zis o chestie precum „daca operatia nu reuseste, m-am impacat cu gandul„. Stii care gand dar nu vrei sa te gandesti la el. Genul de fraza pe care o pui pe replay in mintea ta si stai si te gandesti „chiar a zis asta?”. Nu poate sa fi zis asta. E greu sa te obisnuiesti cu gandul ca cineva nu o sa mai existe sau ca exista posibilitatea sa nu mai fie la un moment dat. In multi ani de acum incolo poate, acum nu. Stai in dubiu fara nicio veste timp de o luna, persoana de care agata atat de multe lucruri e undeva in spital si tu nu stii nimic de ea, nu poti sa o vezi si nu ai control asupra situatiei. Ai vrea sa ai dar nu se poate.

Ai vrea sa pui cumva pauza si sa modifici lucrurile ca un regizor. Nu facem asa, facem cum zic eu si o sa fie bine. Parintii mei n-o sa divorteze din nou, mama o sa se faca bine si toti o sa fim fericiti. Mai mult sau mai putin. Cat de fericiti putem. O sa ne sunam si nu o sa regretam lucruri pe care nu le-am facut cand o sa fie timpul. Shiny happy people.

Nu mai am timp sa ma gandesc la noi. In fiecare zi calc stramb fara sa-mi dau seama, fac greseli ce stiu ca o sa aiba repercusiuni atunci cand o sa mi le doresc cel mai putin, cand o sa conteze foarte mult. Ma schimb, imi doresc sa renunt pentru ca nu mai am nervi si rabdare sa continui ce am inceput. Sa fac ceea ce stiu mai bine, sa fug de lucrurile urate si responsabilitati. Acum nu imi dau seama de ele sau daca imi dau seama tot le fac in mod aiuristic. Ma afund intr-o mare de cunostiinte noi, de oameni carora nu le pasa de mine. Dar e bine asa, nu vreau sa ii pese nimanui de mine intr-un fel. Vreau dar nu vreau, vreau asa cum imi imaginez eu, nu cum planuiesc altii.

I wanted freedom, bound and restricted.

Uneori imi doresc sa fiu ca altii, sa am si eu un pic din naivitatea lor, de a nu-mi pasa de ce se intampla in lume. Sa nu stiu ca Everest e in Nepal si nu Europa. Nu am facut niciodata lucrurile astea dar am sentimentul ca le-am facut dintotdeauna. Ca am stiut intotdeauna unele lucruri. Ca atunci cand a fost Guy Fawkes’ Night si am tinut minte ceva ce o persoana obisnuita uita dupa testul de la ora de istorie universala, caci pana la urma nu ii preocupa. De ce ar tine cineva minte ceva precum „Remember, remember, the 5th of November, the Gunpowder Treason and plot„? Sa am planuri de viitor in care eu vin acasa, el imi face un ceai, lui nu i se pare ciudat sa bem sase sau sapte ceaiuri in fiecare zi. Ceai, curry, baked beans on toast with cheddar on top, dusuri si nu bai, masini cu GPS si Sat-Nav, case dupa acelasi model, garduri albe si vreme previzibila, fular in dungi si umbrele negre, ploaie doua sute de zile pe an, pierdut trenul, nervi, commuting on the train, ceas la mana dreapta, scris cu mana stanga. Gratar cu prietenii, dvd-uri, carti, pahare si cesti de ceai, cafea si lapte, prea multe reclame, conformitate.

My fingertips are holding onto the cracks in our foundations and every time we fight I know it’s not right and I should just let go but I can’t

Imi doresc sa imi schimb modul de gandire in asa fel incat sa fiu fericita cu persoana de langa mine – si totusi cumva nu se intampla. De ce, ma depaseste. Daca in secunda unu imi place absolut totul la el, nu trece mult timp pana cand se duce naibii totul. Nu vreau sa faca asa cum zic eu, vreau sa faca cum zice el. Ca in postul misandrin. Eu sunt eu si tu esti tu si nu ne intrepatrundem, eu nu devin tu asa cum nici tu nu devii eu. Gandul asta ma sperie.

Though she managed to pick plenty of beautiful rushes as the boat glided by, there was always a more lovely one that she couldn’t reach. „The prettiest are always further!” she said at last, with a sigh at the obstinacy of the rushes in growing so far off.

 

Si stiu ca multe persoane o sa citeasca asta si n-o sa le vina sa creada. Da, e aiurea. Vreau dar de fapt nu vreau, vreau poate aceeasi persoana dar in alta ipostaza, vreau poate alta persoana, alta viata, alta existenta. Stiu ca o sa citeasca dar nu mai imi suport eu propriile ganduri, imi dau dureri de cap si nu am ce sa fac cu ele. Nu am unde sa le arunc, nu caut explicatii sau sfaturi (I need to take my pills, yes) ci vreau sa fie undeva ca sa pot sa sterg asta de pe lista cu lucruri de facut pe care o am in cap. I am as ugly as I seem!

In schimb cand tu citesti asta, e doar un semn ca vreau sa fiu singura. Nu stiu ce se va intampla dupa dar vreau sa fiu singura, atata tot. More than friends but maybe start again. Asa e cand nu mai ai intimitate si cand toata viata ta o sa fie pe net pentru ca tu sa o citesti cand ai 30 de ani si te uiti inapoi la trecut.


Publicat pe

în

,

de către

Comentarii

4 răspunsuri la „Cum sa te explici pe tine insuti”
  1. Florin Grozea

    „I just never took the time” – acolo m-ai cucerit de tot. E atât de frumos, de uman, acest articol. Trebuia să închizi comentariile, ce rost are ca cineva, un străin până la urmă, să spuna/comenteze/adauge ceva?…

  2. Absolut superb articolul.

  3. unu

    imi pare rau pt tine ….

  4. Hazard

    Mai exact, ti-ai dori sa fii la fel de singura ca si pana acum dar cu altcineva…. o femeie probeaza 40 de bluze pana cumpara una.

    bang bang